Criza de timp şi lipsa de moralitate

Îmi place mult să rămân singură, doar eu cu mine şi o carte bună; Copoul îmi e martor.  Nu pentru a-mi pierde timpul, ci pentru a analiza câtă moralitate a mai rămas în fiinţa mea. Mai demult am intrat într-o „cuşcă” care mi s-a părut binevoitoare, ea însă acum nu mai vrea să-mi redea libertatea. Îmi dă impresia că asta ar trebui să-mi placă, nu mă lasă să-mi culeg gândurile ce hoinăresc slobode cine mai ştie pe unde. Am nevoie de un om căruia să-i cer socoteală pentru tot ce nu pot să fac. Mă doare că nu reuşesc să-mi fac timp pentru lucrurile care mă zidesc. Mă doare nepreţuirea vremii ce trece, mă doare că uneori nu mai pot spera, dar mă ofilesc spre a reînvia.

Surâd timpului, iar el îmi întoarce palme. Când îi spun să fie mai blând, el îmi reproşează că am uitat cum se trăieşte frumos. Ştiu că ziua de azi va fi ieri pentru mâine şi că totul s-a pierdut, dar n-am să uit niciodată ce mi-a spus cineva drag: „Tu valorezi mai mult decât timpul ce trece pe lângă tine”.