E firesc să nu ştii totul despre viaţă la 23 de ani, chiar dacă ai şi un copil. E de aşteptat să mai greşeşti, chiar dacă ai trecut de 50 de ani şi ai impresia că le-ai văzut aproape pe toate. Se poate merge însă cu profesionalism (a se citi bun simţ) mai departe fără a le servi zilnic celor o treime din români care nu-şi permit să pună o pâine pe masă, firimiturile tale mucegăite de prostie. În diverse circumstanţe, nu-ţi pasă de consecinţele acţiunilor tale, îţi pierzi de fapt imunitatea conştiinţei. Necazul tău trebuie cunoscut şi împărtăşit, chiar dacă uneori n-ar merita „scos” nici măcar în curte, darămite la drumul mare...
Unii sunt sensibilizaţi de astfel de probleme şi se unesc într-o solidaritate fără margini în faţa televizorului sau la chişcul de ziare, în scara blocului sau taman la piaţă: „Vai, uite cât suferă micuţa Irina!”, „Ţi-am spus eu că ăştia n-o să sfârşească bine!”, „Şi-a făcut plinul, i-a distrus viaţa..etc, etc”
Ce face presa „bună”? Are grijă să le servească oamenilor ultimele picanterii aburinde, ultimele dezvăluiri din acest caz, acum, în concurenţă cu cel al altui cuplu „fericit”, pentru ca fiecare om să poate adormi sătul. El, omul simplu, ştie că soţia lui nu i-ar face una ca asta pentru că nu e la fel de avut, dar trebuie să fie circumspect. Îşi creează scenarii şi îşi ţese strategii pe care, deşi speră că nu le va folosi niciodată, le va putea împrumuta cu drag celui aflat în nevoie.
Viaţa unui om e prea scurtă pentru a-şi pierde timpul cu „un Dallas românesc live întins pe decenii, care face audienţă mai mare şi dacă explodează reactorul de la Cernavodă.[1]”
Nu-i aşa că aveţi lucruri utile de făcut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu