Mănăstirea Secrieş, adăpost al simplităţii şi rugăciunii

Biserica Mănăstirii Secrieș

           Mănăstirea Secrieş din comuna Moldoviţa, judeţul Suceava, a fost gazda taberei de muncă şi rugăciune pentru fete organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocși Români, filiala Iași. Timp de o săptămână, cele 12 participante s-au bucurat de programul liturgic al mănăstirii, au ajutat maicile la treburile gospodărești și au legat prietenii frumoase, hotărând să mai revină la această vatră a liniștii. Şi nu în ultimul rând, au reînvăţat valoarea simplităţii. Mănăstirea Secrieş din comuna Moldoviţa, judeţul Suceava, a fost gazda taberei de muncă şi rugăciune pentru fete organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocși Români, filiala Iași. Timp de o săptămână, cele 12 participante s-au bucurat de programul liturgic al mănăstirii, au ajutat maicile la treburile gospodărești și au legat prietenii frumoase, hotărând să mai revină la această vatră a liniștii. Şi nu în ultimul rând, au reînvăţat valoarea simplităţii.  

          Dincolo de zarva lumii, la câțiva kilometri de Vatra Moldoviței, un drum gălbui de țară urcă spre Mănăstirea Secrieș, un așezâmânt tânăr adăpostit ca într-un căuș de pădurile Obcinelor Bucovinei. Mănăstirea de maici îl are ca ocrotitor pe Sfântul Prooroc Ilie şi e sub protecţia Acoperământului Maicii Domunului. Ea veghează de sus și ocrotește prin rugăciunile ei satul al cărui nume îl poartă, satul Secrieș, după numele râului ce-l străbate, din comuna Moldovița.

Aerul tare se simte de la poalele dealului înalt. Odată ajunse sus, soarbem din priviri splendoarea pădurilor de brad și molid. Departe, case risipite și ocoale împrejmuite stau agățate pe coasta muntelui, sub pânza albastră a cerului.

Un fluture gustă nectarul florilor

                      Îndemn la simplitate

          Maica Dositeea bate toaca cu măiestrie și trage bărbătește cele două clopote. Ecoul lor răsună în codrii din apropiere și peste dealuri. Ea este iconomul mănăstirii. „Acum șapte ani când am venit la Secrieș  cu părintele Ioan şi maica stareță, aici era doar iarbă. S-a construit tot ce se vede și încă mai este multă muncă. Ne bucurăm însă de fiecare piatră pe care o punem”, ne spune ea entuziasmată. Şi într-adevăr, s-au făcut multe de atunci. Biserica mănăstirii e încăpătoare, unele dintre clădirile construite sunt în curs de amenajare, altele deja amenajate, iar căsuţele pentru primirea pelerinilor sunt parcă desprinse dintr-o poveste: construite din lemn şi împodobite cu icoane, aşezate aproape de pădure, nasc un sentiment de intimitate cu natura şi cu divinitatea. Nenumăratele specii de flori înfrumuseţează locul şi dau mărturie de priceperea celor care le-au sădit. 

Însă dincolo de lucrurile ce pot fi observate cu uşurinţă de ochiul oricui, mai presus de toate stă simplitatea oamenilor din aceste locuri, simplitate la care am fost şi noi chemate să ne-o însuşim pe parcursul acestei tabere. Aşa cum o definea Ernest Bernea, simplitatea, este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Ea dă omului un echilibru interior, o tărie și o mare stăpânire de sine. De aceste lucruri avem nevoie noi, tinerii. Iar aceia care trăiesc cu adevărat în simplitate ajung să trăiască și în lumină, în frumusețe.

„Doctori fără de arginți să fiți!”, le îndeamnă părintele Ioan pe cele şase studente în domeniul medicinei şi farmaciei: Ramona, Raluca, Alexandra, Nicoleta, Anca şi Alexandra. Celelalte s-au îndreptat spre teologie, matematică, hidrotehnică şi jurnalism, iar Miruna, mezina grupului, tocmai a început clasa a XI – a. 

Pe vârful dealului, în drumeția de duminică

                   „Chemarea spre monahism e ca un foc care te mistuie”

         Indiferent ce am ales fiecare să studiem pentru a profesa şi a împlini o misiune în această lume, Evanghelia după Matei, a tânărului bogat, citită la Sfânta Liturghie de duminică îndeamnă tinerii la desăvârşire, la urmarea lui Hristos. ,,Chemarea spre monahism e ca un foc care te mistuie”, ne spune părintele Ioan. Însă cu anevoie se curăţă rugina unui suflet pentru a se ajunge la sâmburele ființei, dar oamenii au fost încredinţaţi că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. 

         Maica stareță, stavrofora Filofteea, o îmbinare echilibrată de dragoste părintească și bărbăție, ne uimeşte cu hotărârea pe care a luat-o acum mai bine de 20 de ani. ”Cu trei săptămâni înainte de nuntă am fugit la mănăstire. Urma să mă căsătoresc cu un teolog. Până în acel moment mă mai gândisem de câteva ori la acest pas, dar nu în mod decisiv. Când eram copilă, fiind odată în autobuz, un bătrân îmi spuse din senin: Dar tu de ce nu pleci la mănăstire undeva, nu vezi cum e în lumea asta? Parcă Dumnezeu mi-a vestit voia Lui prin gura acelui om.” 

                
               „Preoteasa e jumătate de călugăriţă”

            Sfinţia sa ne-a îndemnat să fim ”albine patristice”, să culegem ceea ce este bun și folositor din practica creștină de astăzi. Din lipsă de discernământ se nasc tot felul de exagerări, chiar și în ceea ce privește practica liturgică: împărtășirea zilnică cu Trupul și Sângele lui Hristos, intrarea în biserică și împărtășirea în perioada de necurăție a femeii. 

Pentru cele ce vor fi soţii de preot, calea aceasta presupune multă responsabilitate. „E frumos să ți se spună Sărut mâna, doamnă preoteasă! Și ce te gândești? Începi să lași să-ți mai alunece baticul de pe cap, că parcă mai frumos stă pe umeri, mai scurtezi din fustă, că parcă-i prea lungă și atunci celelalte femei spun: dacă ea așa face și este preoteasă, eu de ce să fiu altfel? Preoteasa este jumătate de călugăriță, dar misiunea ei este și mai grea decât a unei monahii. Toate femeile o vor lua ca model. Ea poate și trebuie să-l ajute foarte mult pe preot în slujirea lui, iar nu să-i fie prilej de poticneală.”, a concluzionat maica stareţă. 

     

              „Îngeraşii” taberei

                        

            Miruna ne-a propus un joc ce se cheamă „Îngeraşul”. A scris pe bileţele numele noastre însoţite de o scurtă descriere, iar fiecare a extras câte un bilet. Persoana care era scrisă pe bilet urma să fie protejata noastră pe tot parcursul taberei, însă aceasta nu trebuia să-şi dea seama de acest fapt. Numele „îngeraşilor” au fost dezvăluite în ultima zi. Astfel am aflat cine ne lăsa bucheţele de flori şi poezii pe pernă, cine ne aducea piersici, zmeură şi mure, cine ne ajuta atunci când ni se părea greu şi cine ne trezea ca să mergem la Miezonoptică pentru a asculta glasul îngeresc al Maicii Dositeea. Toate ne-am bucurat de slujba de noapte. Nicoleta, viitoare asistentă medicală, mărturisea că acum se simte mai odihnită decât în oraş, când dormea nu ştiu câte ore.

Omul, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, închide în el frumuseți nebănuite. Maica Teodora te învață multe prin însăși discreta ei prezență. Are foarte multă răbdare cu noi. Nu s-a gândit că se va face călugăriță, dar aceasta a fost voia lui Dumnezeu. S-a născut în Ialomița și a lucrat la o fabrică în București unde a întâlnit-o pe Maica Dositeea şi aşa a ajuns la Secrieş. 

                Binecuvântarea, leac pentru durerea de cap

           Mâncarea e mult mai bună acolo unde e binecuvântare. Iar la bucătărie, dimpreună cu maica Paracheva am împletit pâine, am făcut sarmale și colțunași cu brânză. Nouă ni se adresa întotdeauna doar cu „frăția ta”.Lângă ea am stat cel mai mult pe parcursul acestei săptămâni, mai ales Aida, studentă la teologie, care mărturisea: „Mi-a plăcut totul în această tabără. Aș mai sta încă pe atât, chiar mai mult.”

Tatiana, tot de la teologie, ne-a mărturisit o minune: „Într-o zi mă durea tare capul. Și m-am dus la părintele, nu știu cum am avut curaj, m-am dus să-mi dea binecuvântare. I-am spus: Părinte, dați-mi binecuvântare că mă doare capul, şi peste câteva minute mi-a trecut durerea. Sfinţia sa m-a învățat şi să țin cădelnița, n-o mai ținusem niciodată.” Ea a fost prin mai multe tabere şi munceşte cu multă râvnă, fiind un exemplu. „Mi-a plăcut foarte  mult că am tăiat lemne, că am făcut treabă la bucătărie și mă bucur că am avut răbdare la Miezonoptică. Sincer nu mă gândeam să mă trezesc. Mi-era și lene. Dumnezeu m-a ajutat”, a adăugat ea. Alexandra, studentă la medicină, a fost impresionată de blândețea și smerenia maicilor.

                  Tinereţe închinată lui Hristos

      Pe sora Andreea am remarcat-o la masă. Ea ne citea cuvintele de folos ale unui stareț. Deși n-are încă 23 de ani împliniți, are o mare râvnă pentru viața trăită în ascultare și tăcere. Într-o seară, aflându-mă în fața bucătăriei, priveam dealurile. Pe neașteptate, o mână caldă îmi atinge umărul într-o îmbrățișare. „Pe tine cum te cheamă?”, mă întreabă cu o voce candidă. „Maria”, îi răspund ușor emoționată de căldura din ochii ei. „Ai cel mai frumos nume de pe pământ!”, îmi spune entuziasmată și pleacă parcă plutind să pună puișorii la adăpost. Dacă voi vedea în fiecare zi, măcar pentru câteva clipe, un om care emană atâta dragoste, mi-e de ajuns.

         Soarele apune, ascunzându-se după Obcina Feredeului. Vom pleca de la mănăstire, trecând din lumea liniștirii în lumea împrăștierii. Însă, timp de o săptămână, prin ascultările pe care le-am avut fiecare, prin rugăciunile înălţate în biserică dimpreună cu maicile şi părintele Ioan, prin discuţiile de după Sfânta Liturghie s-a creat o comuniune pe care vom încerca s-o păstrăm, s-o întreţinem şi s-o împărtăşim şi altora,  pentru a creşte peste timp.